Își aruncă țigara undeva, departe de ea și de tot ce era al ei. Zâmbi. Același zâmbet tâmp, de copil prostovan și tânăr, pe care îl afișa mai mereu. Și de era fericită, râdea și de era tristă și se rupea în lacrimi. Își apropie picioarele de ea și își rezemă capul pe genunchi, reușind într-un final să închidă ochii în patul ei uriaș, deasupra căruia zăcea un baldachin alb.
Lun Feb 01, 2010 8:32 pm